„A pune sub semnul întrebării democraţia
şi statul de drept din Ungaria este o ofensă la adresa memoriei
martirilor din 1956”, rostea grandilocvent Gergely Gulyas,
vicepreşedintele Parlamentului ungar, pe 24 octombrie, la Berlin, scrie
în exclusivitate pentru „Adevărul“, Dan Dungaciu, directorul
Institutului de Ştiinţe Politice al Academiei Române.
Nu toată lumea este însă de acord cu
această afirmaţie. Pentru unii, gulaş-putinismul lui Viktor Orbán şi
alinierea iresponsabilă a Ungariei la politica (geo)energetică a Rusiei
este, în realitate, ofensa cea mai mare adusă martirilor din 1956
striviţi de şenilele sovietice. Aşa, cel puţin, a gândit Departamentul
de Stat când a decis recent să sancţineze drastic Budapesta pentru
faptul că a ales să devină „calul troian” cel mai eficace al Moscovei în
spaţiul euroatlantic. Dar să o luăm cu începutul.
„O nouă eră în relaţiile ruso-maghiare”
Problemele cu Ungaria au început de
mult. Victoria zdrobitoare în Ungaria a partidului FIDESZ, condus de
Viktor Orbán, la alegerile din 2010 a generat primul guvern monopartid
al Ungariei postbelice. Agenda pusă între paranteze sau temperată a
primului mandat al premierului Orbán (1998-2002) revine acum vertiginos
pe agendă. În primul rând, naţionalismul post-Trianon atât de specific
ungurilor. Atunci, tânărul premier iniţia controversata „lege a
maghiarilor de pretutindeni”, dar referendumul pentru dubla cetăţenie,
organizat ulterior tot de el, în opoziţie fiind, a eşuat din pricina
unei participări insuficiente a populaţiei. Cu timpul, s-a creat aproape
unanimitate la Budapesta pentru acceptarea „dublei cetăţenii”, iar
astăzi este o realitate. După 2010, tot Ministerul de Externe ungar a
fost restructurat, una dintre modificări vizând înfiinţarea unui
departament pentru maghiarii de dincolo de graniţe.
„Noile” preocupări regionale ale
Budapestei nu vin deloc pe un teren gol. Mizele geopolitice regionale au
fost o constantă. Interesul acut pentru R. Moldova, de pildă, trebuie
aşezat în aceeaşi perspectivă, respectiv al diplomaţiei de tip biliard
şi cu interes identitar vădit. Budapesta se uită la România prin
Chişinău, şi are acordul şi sprijinul complet al Moscovei pentru asta.
După integrarea în UE a Ungariei, toate poziţiile importate ale
reprezentării europene ale Bruxellesului la Chişinău au revenit Ungariei
– reprezentantul UE pentru RM, generalul care conducea misiunea
europeană de la frontiera moldo-ucraineană (EUBAM), Ambasada Ungarie
devine centrul Schenghen în RM, şeful misiunii parlamentare care
verifica alegerile parlamentare decisive din 2005 era tot ungur etc.
Toate aceste lucruri nu se puteau face fără acordul tacit al Moscovei,
chiar fără încurajările ei. Pe vremea când României i se expulzau
diplomaţii (2009), diplomaţii unguri ieşeau cu Vladimir Voronin la
vânătoare şi erau extrem de preocupaţi de situaţia minorităţii ruse şi a
drepturilor ei din R. Moldova.
După instalarea la putere a regimului
Orbán din 2010, firul se reînoadă: oficialii maghiari de la Budapesta au
sistematic luări de poziţie pe problematica transnistreană, cerând
autonomiei pentru regiune – evident cu gândul la alte teritorii.
Începând chiar din 2009, Zsolt Nemeth, secretar de stat în Ministerul
Afacerilor Externe, pe atunci preşedinte al Comisiei parlamentare pentru
politică externă, adeptul riscantelor şi periculoaselor autonomii
teritoriale, bătea mereu şaua să priceapă iapa cerând: „Autonomie
teritorială în ceea ce priveşte Transnistria”. Astăzi, lucrurile
funcţionează în acelaşi registru. Ambasadorul Ungariei în R. Moldova
face vizite în UTA Găgăuzia, regiune rusofonă şi autonomă, se întâlneşte
cu başkanul Mihail Formuzal, iar la finele anului trecut, preşedintele
Consiliului judeţea Harghita îi trimitea lui Formuzal proiectul unui
acord de colaboarare între judeţul Harghita şi regiunea Găgăuză.
De fapt, dincolo de puseele istorice şi
niţel patetice ale sângelui turcic (mai nou!) ce clocoteşte în inima
ungară, sunetul de fond al acestor acţiuni geopolitice este Moscova. Ea
le păstoreşte şi tot ea le deschide culoarul. Deloc întâmplător, după
2010, relaţia cu Rusia girată de fostul anti-comunist Viktor Orbán
începe să-şi arate mugurii (sau colţii). Reiterând, parcă, dictonul
churchillian – „Ungaria nu are amici sau inamici permanenţi, doar
interese permanente” -, ministrul de externe Janos Martonyi făcea una
dintre primele vizite la… Moscova! Acolo a discutat cu Serghei Lavrov
despre o „nouă eră” în relaţiile dintre Rusia şi Ungaria. Mai mult,
discuţia despre importanţa intrării Partidului „Noua Rusie” al lui Putin
în Partidul Popular European – idee vehiculată într-o întâlnire
anterioară de către Orbán şi Putin -, a indicat limpede şi fără echivoc
care vor fi partenerii Moscovei putiniste în Ungaria. „Aici e vorba
despre oameni serioşi care discută lucruri serioase” – s-a declarat,
ritos, după întâlnire. Vorba şoricelului de pe pod din bancul cu
elefantul: tropăim, tropăim…
Axa Moscova-Budapesta capătă chip strategic
Treptat, lucrurile au intrat în
acceleraţie, iar relaţia Rusia-Ungaria atinge cote fără precedent, sub
chipul unui parteneriat strategic asumat explicit. O declaraţie din 2013
precum cea a Directorului Politic al MAE maghiar Szabolcs Takacs, care
spunea că unul dintre scopurile majore ale politicii externe ungare este
ca să reducă decalajul dintre UE şi Rusia, ar fi trebui să îngrijoreze
mai mult. Budapesta năzuia să devină, cum ar fi zis un preşedinte
american, o punte între UE şi Rusia. Sau, mai bine zis, o gazdă a
Rusiei!
Viktor Orbán s-a întâlnit cu Putin la
Moscova la începutul anului 2013 şi au pus bazele parteneriatului
strategic, ceea ce Budapesta numea „strategia deschiderii către Est”.
Aceasta include chestiuni serioase, grele, grave. Nu e vorba despre
schimb de mesaje sau politicoase acorduri culturale, ci de construcţia
de către Rusia a două reactoare nucleare în Ungaria, de promovarea
conductei South Stream, de comerţul agricol. Rusia a fost în 2013
oaspete de onoare la Târgul agricol de la Budapesta, unde s-a anunţa un
reviriment comercial între cele două state, care oricum e undeva la 12
miliarde. Rusia este partenerul economic principal al Ungariei din afara
UE, iar Moscova şi Budapesta anunţă deschiderea camerelor de comerţ
ruso-maghiare din Moscova până la Rostov, Krasnoyarsk, Irkuţk sau
Novorosisk. Toate puncte strategice. Ungaria, la rândul ei, a fost
invitatul de onoare la marele Târgul de carte de la Moscova din
septembrie 2013. Deci, un joc diplomatic extrem de consistent şi un
parteneriat strategic care începe să funcţioneze pe toate nivelele.
Acasă, regimul Orbán continuă politica
„independentă” faţă de Bruxelles, irită instituţiile şi băncile
europene, iar riposta, atunci când este, e, inexplicabil, slabă. Mai
mult, anul trecut, în plină criză a relaţiilor Budapesta-Bruxelles,
Viktor Orbán este invitat în eurosceptica Londră, unde s-a întâlnit cu
premierul conservator David Cameron. În program a fost inclusă şi o
vizită la prestigiosul Chatham House, unde a ţinut un discurs pe teme
politice, dar şi strategice. Discursul său s-a numit „Rolul valorile
tradiţionale în viitorul Europei” şi a fost lăudat de presa
conservatoare. Printre altele, Orbán a spus acolo că, în condiţiile
eşecului Europei post-naţionale şi a îndepărtării şi izolării Vestului
de periferia sa estică, statele abandonate de aici nu vor mai putea
evita o relaţionare cu Rusia, chiar o confruntare negociată. Tot ceea ce
face acum Budapesta, adică întărirea statului, centralizarea şi
preluarea pârghiilor de putere la guvern, nu face decât să pregătească o
asemenea relaţionare. Unii l-au crezut sau au vrut să îl creadă. O
agenţie de anvergura lui Stratfor îl laudă pentru această intuiţia
geopolitică excelentă şi îl compară, incredibil, cu amiralul Horty –
ambii, chipurile, nevoiţi să acţioneze în perioade nefaste şi
conjuncturi geopolitice contorsionate.
(Doar) nemţii sunt de vină! Ocupaţia germană şi inocentarea Ungariei
„Amiralul” Viktor Orbán nu se opreşte
aici şi reuşeşte, printr-un gest extrem de controversat, să umilească
însuşi locomotiva politică şi economică a Europei. Şi numai pe ea! Pe 17
ianuarie 2013, guvernul ungur decide ridicarea unui monument care să
comemoreze invadarea Ungariei de către Germania nazistă din 1944.
Berlinul, fireşte, nu s-a simţit deloc confortabil în faţa acestui
scenariu ridicol prin simplismul său, de genul „germanii cei răi” versus
„ungurii cei inocenţi” dar, din motive lesne de înţeles, nu a
protestat.
Chestiunea este însă alta. Istorici
profesionişti, inclusiv maghiari, au criticat monumentul şi, mai ales,
naraţiunea simplistă şi caricaturală care stă în spatele acesteia. În
opinia unor reputaţi experţi internaţionali, gestul oficialităţilor a
fost de a plasa vinovăţia strict şi exclusiv pe Germania şi, pe cale de
consecinţă, de a exonera regimul Horty şi Ungaria de orice vină (asta în
ciuda constatăriilor lui Eichmann însuşi care, la faţa locului,
confruntat cu zelul maghiarilor în „soluţionarea chestiunii evreieşti”,
s-ar fi convins definitiv, după propria-i mărturisire, de rădăcile
hunice ale populaţiei!). După cum a relatat presa internaţională, un
prestigios specialist precum Randolph L. Braham (cercetător american de
origine română asupra Holocaustului) a returnat Ungariei o înaltă
distincţie primită de la şeful statului, în semn de protest faţă de ceea
ce el a numit o „campanie care falsifică istoria şi are scopul să
exonereze regimul Horty”. Nu a fost singurul protest, iar un grup de 30
de membrii ai Congresului american de origine evreiască şi-au exprimat
şi ei dezacordul.
Viktor Orbán a rămas neclintit în faţa
acestor acuzaţii şi a replicat, într-o scrisoare către 30 de membrii
evrei a Congresului american, că „durerea pierderii libertăţii Ungariei
este forţa motrice din spatele memorialului victimelor ocupaţiei
germane”. Mai mult, „din punct de vedere moral, [gestul de ridicare a
monumentului] este exact şi imaculat”.
„KGBéla”: Ungaria, NATO şi spionii ruşi
La puţină vreme de la intrarea în NATO a
Ungariei (2009), un oficial al Alianţei sugera exasperat că dacă ar fi
existat un mecanism de eliminare a unui stat din NATO, această ţară ar
fi fost prima pe listă. În acest moment, Ungaria pune în continuare
probleme şi din această perspectivă. Cheltuielile militare sunt undeva
la 0,8% din PIB, de peste două ori mai mic decât în 2001, când era de
1,8%, dar nimeni de la Budapesta nu pare preocupat de asta. Lucrurile
sunt însă şi mai grave şi ţin de slăbiciunile sistemului de securitate
şi autoprotecţie al Ungariei ca atare. Aparent, un svaiţer.
Cazul cel mai popularizat de presă este
cel al lui Béla Kovács, reprezentant al partidului extremist Jobbik în
Parlamentul European şi acuzat că ar fi agent KGB. Chestiunea a
explodat în presa de la Budapesta. Deşi spectaculos şi abundent
instrumentat politic, cazul denumit „KGBéla” nu acoperă însă toată
povestea riscurilor de securitate pe care le ridică Ungaria. S-a vorbit
abundent despre „Jobbik şi conexiunea rusă” sau relaţiile politice şi
financiare pe care acest partid le-ar avea la Moscova. Din păcate,
realitatea pare incomparabil mai complexă şi, într-o mare măsură, cazul
lui Béla Kovács a fost şi o manipulare. Nu pentru că Béla Kovács ar fi
fost nevinovat sau că nu ar exista respectiva „conexiune rusă”, ci
pentru că strategia de a arunca totul pe partidul Jobbik (vinovatul de
servici) a devenit politică de stat la Budapesta, dar şi grilă
interpretativă pentru mulţi comentatori în ceea ce priveşte Ungarie.
Nimic mai fals.
În realitate, nu reprezentanţii Jobbik,
cu toate păcatele lor (şi sunt o mulţime şi inacceptabile), ci
reprezentanţii oficiali şi legitimi ai Ungariei promoveză acorduri
strategice cu Moscova, semnează acorduri cu Rusia pentru două reactoare
nucleare în Ungaria, se feresc să condamne acţiunie Rusiei în Criemeea
sau promovează construirea gazoductului South Stream, blocând Ucraina şi
încercând să oculteze Comisia Europeană. Nu Jobbik guvernează Ungaria,
ci regimul Orbán! Iar despre Ungaria lui Viktor Orbán se scrie în
publicaţiile de specialitate fie că promovează slăbirea NATO prin
provocarea iredentismului pe teritoriu acestei organizaţii fie în aceşti
termeni: „Nicio ţară europeană nu poate ilustra mai bine cum Rusia
poartă un război special decât Ungaria, care este membru al UE şi NATO.
Servicile secrete ruse sunt extrem de active în Ungaria, cu agenţi
scufundaţi adânc în politică, sectorul de securitate şi economie…
Budapesta are o problemă contrainformativă strategică şi nu se poate
apăra singură” (The XX Comitee, „How Russia Wages Special War Against
NATO and EU”, 14 august 2014).
„Masca a căzut”. Viktor Orbán vine în România să respingă „democraţia liberală”
De parcă toate acestea nu erau
suficiente, Viktor Orbán mai adaugă o tuşă hâdă în acest tablou deja
sumbru. Pe 26 iulie 2014, premierul vine în România unde, la
Universitatea de Vară de la Băile Tuşnad, pronunţă faimosul discurs în
care denuţă „democraţia liberală” şi îşi exprimă admiraţia pentru
„democraţiile neliberale” de tipul China, Turcia sau Rusia.
Reacţiile nu se lasă aşteptate. Pe 7
august, prestigioasa The American Interest, tipăreşte un articol scris
de profesorul Charles Gati, specialist în probleme maghiare, şi care se
intitulează emblematic: „Masca a căzut”. Premierul ungur este desfinţat
de cel pe care îl întâlnise la Washington în 1998 şi cărui îi mărturisea
atunci, emoţionat, că „tot ceea ce ştiu despre politică contemporană şi
istoie am învăţat de la profesorul Gati”.
Concluzia articolului este că Viktor
Orbán a renunţat la valorile euroatlantice şi a îmbrăţiţat, fără rest,
naţionalismul autoritar de tip Putin. La portretul făcut de istoricul
american nu se mai poate adăuga nimic: „Orbán şi-a dat acum jos masca
democratică. Discursul său confirmă fără drept de apel ceea ce criticii
săi interni şi externi au spus ani de zile despre democraţia sa
manageriată şi ceea ce până acum propagandiştii şi susţinătorii lui
fideli au negat cu înverşunare”.
Geopolitica bate politica. Ceasul a început să ticăie
Dacă România ar fi făcut sau ar fi spus
un sfert din câte spunea sau făcea Ungaria, era de mult scoasă şi din UE
şi din NATO…. Dar Budapesta lui Viktor Orbán a continuat să fie
tolerată, sprijinită tacit, fie şi prin tăcere. De ce s-a petrecut asta
rămâne un mister. Să fie de vină doar criza economică? Lobby-ul unguresc
din capitalele euroatlantice? Sau, mai degrabă, a fost Ungaria un
experiment tolerat pentru a vedea până unde se poate întinde rezistenţa
la o Uniune Europeană croită pe un model german şi ale cărei premise nu
erau împărtăşite de toată lumea? Greu de spus. Cert este că lucrurile au
ajuns astăzi la un nivel de la care încolo nu se mai poate merge. S-a
ajuns la o linie roşie.
În fapt, niciuna dintre defecţiunile sau
acuzaţiile la adresa Ungariei dintre cele inventariate mai sus,
singură, nu a reuşit să genereze o reacţie decisivă din partea marilor
actori strategici din regiune, în special din partea SUA. A fost nevoie
de încă ceva. Iar ingredientul care a umplut paharul a fost războiul din
Ucraina şi reacţia Budapestei la acesta. Geopolitica bate politica!
Regimul Orbán devine intolerabil citit prin această grilă şi devine,
astăzi, ţintă. Nu a avut, practic, nicio reacţie la agresiunea rusă în
Crimea, s-a opus şi se opune în continuare sancţiunilor europene, ridică
intempestiv chesitunea minorităţii maghiare din Ucraina într-un moment
complet inoportun şi, cireaşa de pe tort, blochează retransmisia gazului
pentru Ucraina tocmai când Kievul negociează cu Rusia şi tocmai după
vizita la Budapesta a Preşedintelui Gazprom, Alexei Miller.
Aici, probabil, trebuie căutată
explicaţia reacţiei americane. Jocul periculos al Budapestei nu (mai)
poate scăpa nesancţionat. Nu ştim, în acest moment, cât timp şi cât de
profundă va fi confruntarea din Ucraina, care va continua fie şi prin
mijloace nemilitare. Nu ştim care va fi reacţia Rusiei în această iarnă
atunci când va negocia cu noul guvern de la Kiev. Dar arma energetică va
figura la loc de frunte, printre multele pe care Moscova le are la
dispoziţie pentru a bloca Ucraina, în rastelul său. În aceste condiţii,
vorbim despre o confruntare regională cu consecinţe imprevizibile.
Ungaria – şi Slovacia, poate! – vor trebui să înţeleagă aceste lucruri.
Nu poţi lăsa America sau UE într-o confruntare cu Rusia cu flancul
descoperit. O Ungarie care negociează absolut netrasparent, pe baze
politice, nu economice, cu campania rusă de stat Rosatom construirea a
două reactoare nucleare, taie gazele pentru Ucraina şi menţine proiectul
South Stream pe agendă, sub privirile neputincioase ale UE, îşi taie
craca de sub picioare. Şi nu poate scăpa nepedepsită.
Fără să forţăm comparaţiile, intervenţia
Americii la Budapesta poate fi citită prin aceeaşi grilă de lectură
precum în cazul Ucrainei. Aşa cum un eşec major al diplomaţiei europene
la Kiev a generat intervenţia Americii în Ucraina, tot aşa se pare că un
eşec major al UE de a opri Rusia să i se aşeze la masa de negocieri
energetice pe scaunul Budapestei generează, firesc, sprijinul american.
Indirect, confirmarea explicaţiei geopolitice vine de la agenţiile de
presă ruse, care au circulat abundent ideea că sancţiunile se datorează
cooperării ruso-ungare (o fi ştiind ele de ce!). Cel mai citat autor a
fost Gabor Stier, editorul de politică externă al publicaţiei maghiare
Magyar Nemzet (apropiat de FIDESZ) care spunea, aflat zilele acestea la
Soci la Clubul Internaţional de discuţii Valdai: „Sunt inclinat să cred
că aceasta este o pedeapsă pentru faptul că noi discutăm cu Rusia…
Comportamentul Ungariei în relaţiie cu sancţiunile impuse Rusiei a fost
rezervat. Ungaria îşi construieşte relaţiile cu Rusia pe baze
pragmatice”. Şi, ca o concluzie: „America crede că noi suntem corupţi,
dar noi suntem un stat suveran, şi acestea sunt treburile noastre. Mulţi
oameni în SUA nu le place că Viktor Orbán este foarte independent. Noi
nu credem că democraţia liberală este singura democraţie posibilă…
Corupţia e doar o scuză”.
Să mai notăm, în treacăt, un singur
lucru: pe lista invitaţiilor la Clubul Valdai, unde discursul major a
fost al preşedintelui Putin, singurul premier din spaţiul euroatlantic
invitat a fost Viktor Orbán.
Regimul Orbán se schimbă sau pleacă
Din această perspectivă, ipoteza după care intervenţia dură a Americii
este consecinţa jocului duplicitar şi periculos pe care îl face Ungaria
în parteneriatul său cu Rusia pare cea mai coerentă expicaţie a gestului
din 6 octombrie, când Ambasada SUA din Ungaria a anunţat Ministerul
Afacerilor Externe de la Budapesta că şase oficiali guvernamentali au
primit interdicţie de intrare în America.
Atunci s-a dat semnalul. De atunci
încolo, nimic nu este foarte limpede, nici numele, nici calitatea celor
sancţionaţi. Dar explicaţia de tip geopolitic nici măcar nu mai face ca
numele în cauză să fie importante. Ele sunt pretextul, nu textul
represaliilor pe care le va suferi Ungaria.
E un semnal, iar Budapesta va trebui să
îl ia ca atare. Este evident că sancţiunile parteneriatului ei cu
Moscova nu se vor opri aici. Iar „amiralul” Viktor Orbán, cu toată
moştenirea sângelui său turanic, nu poate câştiga acest război. Regimul
Orbán îşi schimbă atitudinea sau pleacă.
Dan Dungaciu